„Războiul lumilor”, turnat live în Ucraina, după aforismele lui Winston Churchill
Acum, în mai 2024, spre deosebire de februarie 2022, ştim cu totul altceva despre cauzele agresiunii ruse din Ucraina, despre responsabilitățile celor implicaţi direct sau indirect, despre efectele reale ale acestor evenimente şi care trebuie să fie realele noastre îngrijorări. Nu mai suntem în perioada februarie 2022, când nu reuşeam să deschidem nicio paranteză pentru a rezolva necunoscutele ecuaţiei războiului, al cărui film se turna cu titlul de premieră „Operaţiunea specială din Ucraina”. Astăzi, după decizia aberantă şi total nedemocratică de a ni se bloca accesul la sursele alternative de informare, reuşim să ştim mult mai multe decât s-a vrut prin blocada impusă, eliberându-ne astfel din strânsoarea multor paranteze, pentru a gândi liber şi necenzurat. „Cortina de fier”, definită de fostul premier britanic Winston Churchill, în discursul său din 5 martie 1946, diviza Europa în zona de influenţă sovietică şi zona de influenţă occidentală. După lansarea „Cortinei de fier”, foştii aliaţi împotriva Germaniei hitleriste au devenit inamici şi lupta împotriva expansionismului sovietic în Europa de Vest a devenit politica de stat a ţărilor occidentale. Cortina de fier a căzut la finele lui 1989 şi odată cu aceasta, s-au prăbuşit sistemele comuniste din estul Europei. Ridicarea Federaţiei Ruse pe ruinele fostului URSS, a fost momentul lansării politicii de stat a Rusiei, de a lupta împotriva expansionismului NATO, în estul Europei. Acum ştim că SUA duc o politică de răspândire în lume a propriilor valori democratice, ceea ce a fracturat întreaga omenie. Ştim în primul rând că nici un sistem de guvernare nu a fost sau nu este perfect, nici cel democratic, nici cel comunist, nici cel monarhic, nici cel fascist, nici cel dictatorial sau care o mai fi fost. Nu avem încotro, trebuie să apelăm la unul din aforismele lui Churchill, care era autorizat să decreteze că „Democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când”. Pentru a înţelege corect acest aforism, Churchill a adăugat că „Democraţia este un sistem prost, dar este mai puţin prost decât celelalte sisteme”. Odată căzută „Cortina de fier”, SUA şi-au arogat rolul de învingător şi au ridicat o nouă cortină, deşi alianţa „Tratatului de la Varşovia” se prăbuşise odată cu cortina de fier. Noua cortină a împărţit iarăşi lumea în două, dar după alte criterii. O lume a democraţiei occidentale, care cuprinde doar o treime din populaţia globului şi o lume antioccidentală, care cuprinde restul, fiind zdrobitor majoritară. Deoarece NATO a rămas singura alianţă militară care domină lumea, s-a impus crearea unei alianţe pentru echilibru, alianţă care este „BRICS+”. După faldurile grele ale noii cortine, care desparte în continuare lumea în două, România condusă de nişte lideri de recuzită, îşi caută locul în poză, nu prin negocieri, ci prin slugărnicie băloasă faţă de liderii vremelnici ai Occidentului. Noua cortină, fie aceasta şi de catifea, împarte lumea în prooccidentali şi antioccidentali, dovedindu-se a fi o cortină mult mai segregaționistă decât „Cortina de fier” a lui Churchill. Ceea ce s-a înţeles în sfârşit, este faptul că noua cortină nu poate masca sfârşitul stagiunii hegemonismului american şi debutul stagiunii multipolarismului, reprezentat de „Triunghiul puterii”, constituit de SUA, China şi Rusia. Trecerea omenirii peste pragul hegemonismului, spre multipolarism este o trecere dureroasă, ocazie cu care a fost jertfită Ucraina într-un experiment continuu al Occidentului, demarat după căderea comunismului. S-a înţeles acum că trecerea de la unipolarism la multipolarism putea fi realizată paşnic, la fel cum se realizase şi destrămarea URSS-ului şi a sistemului comunist patronat de aceasta. Combaterea ideologiei comuniste de către Occident, în frunte cu SUA, a fost înlocuită cu o politică acerbă de combatere a „economiilor neoccidentale”, care a avut ca efect reluarea cursei înarmărilor, care trebuia să revigoreze economia de război a ţărilor occidentale, şi în mod special a SUA. Am înţeles că Occidentul este refractar la orice dialog diplomatic cu Rusia, încă dinainte de invazia Ucrainei, acesta rămânând încremenit în modelul său, fără a dovedi o minimă flexibilitate în politicile externe. În acest context tot la aforismele lui Churchill trebuie să apelăm, prin care decreta că „E prost acela care niciodată nu-şi schimbă părerea”. Se vede că în România, prostia liderilor şi-a atins apogeul. Prostia liderilor lumii duce la războaie cum au fost cazurile celor două războaie mondiale consumate. S-a înţeles că principala cauză a războiului din Ucraina a fost opacitatea diplomaţiei americane în legătură cu invitaţia la dialog a Rusiei. Indiferent dacă invitaţia la dialog făcută de Rusia era sau nu justificată, SUA aflate în rolul autodeclarat de hegemon mondial, erau obligate să dea curs acestei invitaţii, nu s-o refuze cu aroganţa depozitarului „soluțiilor corecte”. Cinicul Winston Churchill, fript de aroganța americanilor în cel de al Doilea Război Mondial, îi persifla pe aceștia, declarând că „Americanii găsesc întotdeauna singura soluţie corectă. După ce le-au încercat pe toate celelalte”. După care tot Churchill concluziona, cu o oarecare amărăciune, că „Trăim pe timpul evenimentelor mari şi oamenilor mici”. Nimic nou sub soare. Un tratat de pace ratat în 2022 Acum, și nu cu doi ani în urmă, s-a aflat că în aprilie 2022, la o lună după invazia Rusiei în Ucraina, între aceste două ţări au fost demarate negocieri pentru stabilirea condiţiilor de încheiere a acestui conflict, care nu degenerase încă în război. Ruşii se îndreptau cu tancurile spre Kiev pentru paradă, nu pentru a-l demola, contând naiv pe o primire călduroasă din partea kievenilor. Demararea negocierilor a fost cauza opririi tancurilor, nu riposta ucraineană. Condiţiile impuse Ucrainei, prin tratatul negociat, erau net favorabile acesteia, în comparație cu vreun acord care s-ar încheia în condiţiile de astăzi. Principalele condiţii puse de Rusia erau neutralitatea Ucrainei, federalizarea acestei ţări, în care era prevăzută şi reintegrarea Crimeii. În plus, Rusia promitea să susţină aderarea Ucrainei la UE. Dar SUA, prin Marea Britanie, s-au opus punerii în manoperă a acestui tratat. Premierul Marii Britanii, Boris Johnson s-a repezit la Kiev, dând buzna peste Zelenski, pentru a-l soma să nu semneze tratatul, care nu convenea partenerilor strategici, pentru că nu se finaliza cu dezmembrarea Federaţiei Ruse. Cine se mai îndoieşte astăzi de toate aceste adevăruri, să pună mâna şi să studieze documentele existente despre scopurile susţinerii financiare, de către bancherii de pe Wall Street, a revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 din Sankt Petersburg (Petrograd). Sunt multiple lucrări publicate în Vest pe acest subiect. În octombrie 1917, alături de Lenin, venit cu trenul din Finlanda, puternic sponsorizat şi motivat de către guvernul german, s-a alăturat şi Leon Troţki, la fel de puternic sponsorizat şi motivat de către bancherii de pe Wall Street, pentru a confisca revoluţia burgheză începută în februarie 1917, care abolise monarhia rusă şi-l arestase pe țar. Cine ştie unde ar fi ajuns Rusia de astăzi, dacă în 1917 Occidentul nu-şi băga coada. Astăzi, Rusia este cea mai puternică ţară din lume, din punct de vedere al arsenalului nuclear, lucru pe care SUA nu-l poate trece cu vederea prea uşor. Mai în băşcălie, Rusia a cerut SUA să le returneze Alaska, pe care țarul Alexandru al II-lea le-a vândut-o în 1867 pentru doar 7,2 milioane de dolari. Cu gândul la Tezaurul confiscat în 1917, românii pot trăi o satisfacţie minoră, aflând că vânzarea Alaskăi a fost mijlocită atunci de George Pomuț, un general American, de origine română, care era consulul SUA la Sankt Petersburg în 1867. În actualul context, creat de războiul din Ucraina, majoritatea ţărilor occidentale sunt în suferinţă cronică şi nici SUA nu se simte mai bine. SUA sunt fracţionate, nu numai pe criterial pro sau anti Trump, dar există o fractură evidentă între o dreaptă nostalgică după vremurile trecute şi o stângă nostalgică după un viitor incert. Triunghiul puterilor, sediul multipolarismului Planeta are astăzi trei mari puteri militare, SUA, China şi Rusia, ceea ce indică sfârşitul domniei planetare a singurului stăpân. Să nu uităm că jocurile geostrategice erau circumscrise acestui triunghi încă de pe vremea Chinei lui Mao Tze Dun, perioadă în care fiecare din cele trei puteri, urmărea îndeaproape ca celelalte două să nu se coalizeze. Astăzi, SUA are o problemă cât Everestul din cauza coaliţiei betonate dintre Rusia şi China. La această oră, Rusia produce mai multe obuze şi rachete decât restul lumii împreună şi produce mai multe tancuri decât toate ţările NATO la un loc. Este o realitate ce nu mai poate fi ignorată de către Occident, care dă semne că nu-i vine să creadă încă. Rusia rămâne o enigmă greu de descifrat şi trebuie tratată cu prudenţă. Winston Churchill, după votca consumată cu Stalin la Kremlin, ocazie cu care soarta României a fost scrisă pe un şerveţel de hârtie, consemna pentru posteriate că „Rusia este un rebus, învăluit în mister, în sânul unei enigme”. În acest context, este cazul că România să se trezească, renunţând la comportamentul pudelului de odaie, care scăpat în stradă hămăie zgomotos la toţi trecătorii. Singurul avantaj pe care l-am obţinut hămăind la China şi la Rusia, a fost că „România a ajuns piaţa de desfacere pentru vechiturile vestului”. Am citat un titlu recent dintr-o cunoscută publicaţie românească. Astăzi, pe scena geopolitică are loc o bătălie aprigă între SUA şi UE, cine să preia conducerea economiei de război, pentru care România a tăiat deja fila de CEC în valoare de 2,5% din PIB-ul naţional. Preocupat de viitorul său loc de muncă, preşedintele Klaus Iohannis a tras o fugă până la Casa Alba, cu un minuscul avion de lux, pentru a fi primit un sfert de oră de către Joe Biden, ocazie cu care acesta să-i adreseze public câteva aprecieri, în schimbul unui Sistem Patriot cedat de România Ucrainei. Această cerere a lui Biden ne dezvăluie faptul că România nu este sub ameninţarea Rusiei cum se spune, dar este bine să sprijinim în continuare industria de armament americană. Mult promisul ajutor american, de 61 de miliarde de dolari, pentru Ucraina, a fost în sfârşit aprobat de Congresul american, dar cu severe condiţionalităţi, care îi cam stau în gât lui Zelenski. Aflăm că doar 8 miliarde de dolari vor intra în visteria Ucrainei şi aceştia doar pentru pensii, salarii, şi alte cheltuieli publice cuvenite. Restul banilor rămân în SUA la dispoziţia marilor fabricanţi de armament şi a consultanţilor militari. .
