Ce facem cu singurătatea? Sfatul psihologului

În articolul precedent despre studiul asupra singurătății condus de cercetătorul britanic Sam Carr de la Universitatea din Bath se menționează importanța conștientizării și comunicării singurătății ca trăire deoarece acest lucru atrage empatia și suportul celorlalți în gestionarea efectelor sale negative. De asemenea, lectorul afirmă că singurătatea este o trăire firească, o parte inevitabilă din viață ce vine și trece. În acest articol vom detalia mai pe larg impactul emoțional al singurătății și diferite moduri în care ne putem raporta la ea. Recomandarea unanimă a psihologilor este, așa cum am menționat deja, să conștientizăm faptul că ne simțim singuri, să nu ne înăbușim această trăire și să avem curajul să ne-o asumăm ca atare. Pentru unele persoane, singurătatea este mai ușor de tolerat decât pentru altele dar chiar și așa, omul fiind un animal social, toți trecem prin momente în care acest sentiment devine dificil de suportat. Este adevărat că singurătatea este „setarea din fabrică” a omului dar chiar dacă suntem obișnuiți cu ea, asta nu înseamnă că este în regulă să ne izolăm prea mult și în nici un caz de la vârste fragede fiindcă efectele negative asupra dezvoltării emoționale, sociale și intelectuale pot fi ireversibile sau dificil de remediat chiar și în cadrul unei terapii psihologice de durată. Persoanele vârstnice sunt de asemenea foarte vulnerabile din acest punct de vedere, singurătatea afectându-le în proporție ridicată. Pragul de toleranță a singurătății diferă de la individ la individ, tocmai de aceea nu putem impune altora limitele noastre. Putem doar oferi un spațiu sigur pentru ca persoana care ni se destăinuie să se simță auzită, înțeleasă și susținută chiar dacă nouă ni se pare uneori că pragul lor este poate prea scăzut sau destăinuirile pe acest subiect mai frecvente decât ne-ar fi nouă confortabil. Pentru acea persoană disconfortul resimțit este real și prezent atunci în moment. Când nu putem face mai mult, uneori este suficient și un simplu „te înțeleg”. Dacă cumva ni se pare că persoana se plânge prea des și nimic nu pare să ajute, putem recunoaște că „simt că situația mă depășește, poate ar trebui să discuți cu un specialist” pentru a preveni o escaladare periculoasă a trăirii sale și pentru a o îndrepta către cineva care îi poate oferi ajutor specializat, asigurând-o că „sunt aici și te sprijin în măsura în care pot”. E normal să ne protejăm propriile limite de toleranță dacă ne simțim copleșiți sau dacă din diverse motive nu avem în acel moment capacitatea și disponibilitatea emoțională de a susține o altă persoană. Cu toții trebuie să înțelegem că nimeni nu poate fi disponibil fizic și emoțional pentru alții 24/24, 7 zile din 7, și e important să ne dezvoltăm atât rezistența la frustrare cât și granițele personale în relația cu cei care tind să abuzeze de ele. Cei care au învățat să nu vorbească despre sentimentele de singurătate cu care se confruntă au dificultăți în a avea încredere în ceilalți deoarece teama de a-și exprima vulnerabilitatea în fața altora cântărește mult mai greu decât remedierea situației prin expunere, cu atât mai mult cu cât lipsa de încredere în ceilalți în urma unor experiențe traumatizante trecute le spune că există o probabilitate mare de a fi răniți prin a nu fi înțeleși, a fi ignorați, ridiculizați și tratați ca și