Marţi 5 august, la vârsta de 95 de ani, a decedat Ion Iliescu, care a fost primul preşedinte al României postrevoluționare. Ion Iliescu a fost preşedintele CFSN si apoi al CPUN în perioada 1990-1992 şi preşedinte al României în perioadele 1992-1996 şi 2000-2004. Acesta rămâne în memoria colectivă ca proiecţia unui amestec controversat de lumini şi umbre, a căror proporţii au fost percepute diferit de către fiecare român în parte. Cu toate aceste percepţii, atât susţinătorii, cât şi contestatarii lui Ion Iliescu, se simt obligaţi de istorie să recunoască acum că în postura de președinte al României, acesta a fost de departe personalitatea cea mai marcantă. Niciunul dintre preşedinţii ulteriori nu au reuşit şi nu reuşesc să egaleze personalitatea acestuia, ocupând la spectacolul istoriei doar locurile de la strapontină. În memoria unora dintre români a persistat doar ura împotriva acestuia, încă din momentul instalării sale la conducerea ţării. Prima fisură notabilă în societatea românească a apărut în ianuarie 1990, când un grup minoritar a lansat ideea că ei sunt făptuitorii reali ai rezoluţiei, dar că gruparea Iliescu le-a confiscat-o. Evenimentele ulterioare aveau să infirme această aserţiune, destul de originală, care nu putea fi susținută decât cu sofisme. Dacă aserțiunea ar reprezenta un adevăr real, atunci milioanele de români care l-au votat pe Iliescu pot fi considerați ca părtași la această confiscare. Fisura societăţii s-a adâncit în ziua în care a apărut ştirea transformării FSN în partid, deşi anunţul oficial din 3 ianuarie asigura că nu va avea loc o astfel de transformare. Ulterior, în data de 11 mai 1993, FSN-ul avea să se transforme în PD (Partidul Democrat), condus de Petre Roman, care a devenit un adversar făţiş al FDSN-ului, aflat sub tutela lui Ion Iliescu. În ziua de 23 ianuarie 1990, CFSN votează cu o largă majoritate (128 voturi pentru, 8 contra şi 5 abţineri), trasnformarea FSN în partid, un eveniment cu reverberații în scena politică. Ulterior au avut loc alte evenimente, care au inflamat scena politică românească. În ziua de 28 ianuarie 1990, în Bucureşti a avut loc un masiv protest al partidelor nou înfiinţate, în care era condamnată trasnformarea FSN în partid. În fruntea protestului erau partidele istorice PNȚCD, PNL și PSDR. În ziua de 29 ianuarie FSN, la randul său, organizează o contramanifestaţie, ocazie cu care sunt devastate sediile partidelor istorice PNT-CD şi PNL. La 1 februarie FSN se întâlneşte cu partidele opozante şi se decide transformarea CFSN în CPUN, la care 50% dintre membri, reprezentau partidele de opoziţie. Urmare a deciziei de înfiinţare a CPUN-ului la 6 februarie, FSN se înregistrează oficial ca partid, acesta deţinând 50% din mandatele existente în CPUN, care pe 9 februarie se înfiinţează oficial. În data de 22 aprilie, cu 28 de zile înainte de primele alegeri, în Bucureşti are loc o mare demonstraţie anti-FSN, coordonată de PNȚ-CD, ocazie cu care ia naştere mişcarea „Piaţa Universităţii” ce se va desfiinţa cu 24 de zile după terminarea alegerilor din 20 mai. Fenomenul „Piaţa Universităţii”, a dat naștere la o nouă formă de violență socială, dintre care și Mineriada din 13-15 iunie. Ura a devenit o stare de spirit reciprocă odată cu fenomenul „Piaţa Universităţii”, care a avut ca efect adâncirea divizării dintre români. Unul din contestatarii lui Ion Iliescu, scriitorul şi filozoful Horia Roman Patapievici, recunoștea recent, destul de nuanţat, că „nu l-am urât pe Iliescu, l-am detestat”. „Piaţa Universităţii” a fost cel mai lung protest neo-anticomunist din Europa, care îi viza direct pe Ion Iliescu şi pe susţinătorii acestuia. S-a scandat copios „mai bine mort decât comunist”, în condiţiile în care PCR se autodesfiinţase încă din 22 decembrie 1989, şi niciunul din cei peste 4 milioane de membri de partid nu contestase aceasta. În comunicatul CFSN din 22 decembrie se proclamase introducerea pluripartidismului, dar anticomunismul era doar un pretext de a-l îndepărta pe Iliescu de putere, în baza articolului 8 din „Proclamația de la Timișoara”. „Detestarea” nu îl viza numai pe Ion Iliescu, ci şi pe cei peste 12,5 milioane de români care l-au votat în alegerile din 20 mai. Cei peste 12,5 milioane de români au fost taxaţi ca populaţie neinstruită şi revanșardă, adâncindu-se şi mai mult falia dintre cele două Românii. Nici astăzi nu se ştie exact ce a reprezentat eticheta de „populaţie neinstruită”, doar dacă aceasta viza populaţia din mediul rural şi din periferiile urbane. Eticheta reprezentând măsura desconsiderării, vecină cu detestarea, din partea unor elite. Elite care susţin şi astăzi că acordarea dreptului de vot unor astfel de „neinstruiți”, este un act mai mult decât contraproductiv, aceştia neavând dreptul de a fi reprezentaţi proporțional. În ce priveşte etichetele de „populaţie revanşardă”, acestea se potrivesc doar lipitorilor de etichete, care le-au lipit manipulator, mai ales după 20 mai 1990. S-a mers mai departe cu manipularea, susţinându-se de către contestatarii lui Iliescu că acesta a organizat „diversiunea” privind declanşarea conflictului între români şi maghiari la Târgu Mureş din 19-21 martie 1990. Astăzi, cauzele conflictului de atunci sunt cunoscute, dar nu sunt explicate public din rațiuni de stat. Oficial, motivul „diversiunii” ar fi constat în înfiinţarea SRI, ca înlocuitor al securităţii desfiinţate. După cum imaginea lui Ion Iliescu poate fi zugrăvită în tușe negre şi albe, tot aşa şi „fenomenul Piața Universităţii” poate fi zugrăvit exact în aceleaşi tușe. Nu se poate vorbi la superlativ despre regimul Iliescu din perioada 1990-1992, după cum nu se poate vorbi la superlativ despre „Piaţa Universităţii”, la care au contribuit şi factori externi cu inițiative și suport, atât înainte de „duminica orbului”, cât şi după. Partea luminoasă a mişcării „Piaţa Universităţii” au constituit demonstraţiile zilnice de după amiaza zilei, în care s-a contestat democratic noua putere şi actele acesteia. Partea întunecată este însă perioada zilnică dintre proteste, în care demonstranţii erau înlocuiţi de către nişte „grevişti” aflaţi în soldă şi foarte mulţi interlopi, a căror obiectiv era să ţină piaţa ocupată, asigurând blocajul circulaţiei rutiere în mod continuu, timp de mai mult de o lună de zile. Pe aceşti ocupanţi de zi şi de noapte ai pieţei, nişte analişti cu deficit de obiectivitate îi consideră că ar fi fost „toleraţi” de către autorităţi, pentru a compromite mişcarea „Piaţa Universităţii”. Chiar în condiţiile de „tolerare” presupuse, îndepărtarea acestor ocupanţi de către forţele de ordine, în ziua de 13 iunie, a trezit imediat reacţia demonstranţilor risipiţi pe la casele lor, răspunzând actelor de violenţă ale autorităţilor cu alte acte de violenţă, ca după aceasta să urmeze Mineriada. Altă faţetă întunecată a „Pieţei Universităţii” a fost continuarea protestelor după 20 mai, în care se contesta rezultatul alegerilor, alegeri care oficial au fost declarate libere şi democratice, de către cei 300 de observatori internaţionali prezenţi în România. Protestul a continuat 24 de zile după 20 mai, deşi în data de 26 mai, partidele istorice şi Alianța Civică au anunţat că renunţă la protest şi părăsesc „Piaţa Universităţii”. Această retragere a fost dovada înţelegerii jocului democratic, care te obligă să accepți verdictul alegerilor și în care nu poţi contesta niște alegeri declarate libere şi corecte. Contestarea în continuare a rezultatului alegerilor a avut darul să-i înfurie pe cei 12,5 milioane de votanţi ai lui Ion Iliescu. În treacăt fie spus, FSN a câştigat alegerile în procent de 67%, votând pentru aceştia aproape 10 milioane de români. Aceasta înseamnă că peste 2,5 milioane de români care l-au votat pe Iliescu atunci, nu au votat și FSN-ul. Există suficiente argumente acum, care să susţină teza că prin continuarea protestelor din „Piața Universității”, după 20 mai s-a realizat o mare diversiune. A doua zi, după ce „Piaţa Universităţii” a fost eliberată pe 13 iunie, au intrat minerii în Bucureşti şi ce a urmat, timp de două zile, a oripilat o lume întreagă, compromițând astfel România şi noul regim ales. Diversiunea şi-a atins scopul, dar cu ce preţ? Trebuie să fii masochist să susţii că Iliescu a dorit aşa ceva, dar nu poate fi ignorată existența unor organizatori și contribuția lor. Aceasta trebuie dovedit. Este mult mai plauzibilă teza că, deoarece pe 18 iunie urma să se întrunească primul parlament ales democratic după mai bine de 50 de ani, acest act trebuia compromis. În dosarul „Revoluţia”, întors de instanțe de mai multe ori pentru refacere, ultimul procuror militar Cătălin Ranco Piţu a construit un rechizitoriu, visând să-l vadă pe Ion Iliescu după gratii cât mai curând, croind Armatei Române o haină de nevinovat cusută cu aţă albă. Ba mai mult, contând mai mult pe „justiţia populară” decât pe „justiţia juridică”, procurorul Piţu a scris şi o carte, „Ruperea blestemului”, dată publicităţii şi vânzării, în care a folosit ca bibliografie rechizitoriul încheiat de el în dosarul „Revoluţia”, cu mult timp înainte ca justiţia să se pronunţe în vreun fel. Acuzările lui Iliescu se bazează pe vorbele acestuia, aruncate în spaţiul public despre „existenţa teroriştilor” cu care încerca să explice crimele de după 22 decembrie. Între 17 și 22 decembrie s-a tras în români, iar după 22 decembrie s-a tras în continuare. În mod subversiv se rostogoleşte până astăzi întrebarea „Cine a tras în noi, după 22?” Despre crimele de dinainte de 22 decembrie nu mai întreabă nimeni, toţi ştiu acum că armata, serviciile şi miliţia au fost principalii executanţi, în numele respectării jurământului făcut faţă de popor şi de regimul Ceauşescu, știind bine fiecare ce face. După procurorul militar Pițu, armata a uitat subit de jurământ începând din după amiaza zilei de 22 decembrie, odată cu „declaraţia lui Iliescu despre terorişti”, dar nu a mai ştiut ce să facă, deşi structurile de comandă erau intacte. Procurorul militar Pițu, deşi a recunoscut că după 22 decembrie Armata Română a tras, vine să o absolve de vină de a fi apăsat pe trăgaci, motivând că aceasta a fost bulversată de „diversiunea lui Iliescu cu teroriştii”. Îţi vine să nu te mai întrebi „Cine a tras în noi, după 22?”, ci „Când a realizat Armata că regimul Ceauşescu a căzut, după uciderea acestuia pe 25 decembrie?” Spune procurorul Pițu că din seara lui 22 decembrie Armata s-a pus cu toate armele în slujba lui Ion Iliescu. Un IIiescu care nu avea nicio confirmare juridică care să facă Armata să bată din pinteni în faţa acestuia. Dacă teoretic a făcut aşa ceva, atunci Armata, care era marcată de vinovăţia crimelor de până la 22 decembrie, urmărind a se pune la adăpost în faţa judecăţii poporului, pentru actele de după 22 decembrie, s-a pitit neajutorată în spatele rechizitoriului lui Pițu, care poate fi considerată o lucrare „pro domo”. După munca lui de Sisif, în care a încercat să scoată apa și din piatră seacă, procurorul Pițu îşi vede astăzi munca anulată de decesul lui Iliescu. Astfel, procurorul Pițu a reuşit să nu aflăm „cine a tras în noi, după 22?” În ce privește dosarul „Mineriada”, nu s-a dovedit faptul că minerii au venit în Bucureşti la chemarea lui Ion Iliescu. Dar s-a încercat confecţionarea unei dovezi indirecte, că acesta i-a chemat pe mineri. Această dovadă a fost extrasă din discursul de mulţumire adresat de Iliescu minerilor, la plecarea lor din Bucureşti. Fără discuţie, mulţumirile lui Iliescu, adresate minerilor pentru actele lor de „bravadă”, au constituit o mostră indubitabilă că şi oamenii politici cu experienţă, spun lucruri necugetate, ceea ce în cazul lui Iliescu a fost mai mult decât impardonabil. Dar să deduci din aceste mulţumiri că Iliescu i-a chemat pe mineri în Bucureşti, este de domeniul fanteziei fără frontiere. Cu ocazia decesului lui Ion Iliescu, Guvernul Bolojan, în deplin acord cu legea în vigoare, a organizat funeralii naţionale pentru acesta. Atât USR cât şi PNL, dar şi nişte urmaşi ai societăţii civile, s-au dat cu fundul de pământ în direct, susţinând că funeraliile nu respectă memoria victimelor Revoluţiei şi ai Mineriadei 13-15 iunie 1990. Pentru că aceste victime trebuie să fie în responsabilitatea directă a lui Ion Iliescu, în baza rechizitoriilor din dosarele „Revoluţia” şi „Mineriada” întocmite de nişte procurori, care îşi văd deja numele trecute în istorie. În aceste dosare, lui Ion Iliescu i s-a croit o încadrare de inculpat pentru „crime împotriva umanităţii”, cusută cu aţă albă. Pe cale de consecinţă, contestatarii susţin că lui Ion Iliescu nu trebuie să i se facă funeralii naţionale. Trebuie reţinut faptul că dosarele respective nu au trecut prin instanţă şi Ion Iliescu nu „beneficiază” de vreo condamnare, în schimb „beneficiază” de prezumția de nevinovăţie, conform Constituţiei şi legilor în vigoare. Ne situăm în situaţia paradoxală a verdictului emis de nişte procurori, nu de judecători, confirmându-se încă odată că trăim în „Republica Procurorilor”. Conform deciziei Guvernului Bolojan, sicriul cu trupul neînsufleţit al fostului preşedinte al României a fost depus în sala Palatului Cotroceni, reşedinţa preşedintelui în exerciţiu Nicușor Dan. În ceremonialul funeraliilor, Nicușor Dan a fost înscris că va ţine un discurs la capătul sicriului. Din respect pentru acest discurs au fost refuzate alte discursuri din partea participanţilor. Fără nicio explicaţie însă, Nicușor Dan nu a mai ţinut discursul anunţat, ba mai mult, nu a fost nici prezent la ceremonie. Se dovedește acum că ordinul de unitate a fost „fără discursuri”. Toată lumea s-a întrebat cu nelinişte, pe unde bântuie Nicușor Dan în timpul ceremoniei, undeva pe la Broşteni sau are vreo bilaterală cu Donald Trump? Misterul a fost dezlegat după două zile, când am aflat că Nicușor Dan a fost în aceste zile vecin cu Ion Iliescu, stând în biroul său de la Cotroceni, situat lângă sala cu catafalcul. A stat două zile pitit printre draperiile geamului, de unde a urmărit ce se petrece afară, în preajma lui Iliescu, așteptand să-l vadă scos pe poartă. Nu se ştie dacă Nicușor Dan s-a mai dus pe acasă sau a dormit acolo, pentru a nu fi văzut intrând şi ieşind. Ori, poate a ieşit şi a intrat deghizat în Ilie Bolojan. Este de înţeles faptul că Nicușor Dan nu avea nicio obligaţie faţă de Ion Iliescu, dar avea obligaţii faţă de fostul preşedinte al Românei, votat de trei ori de aproape 30 de milioane de români. Funeraliile au fost sărace, pe placul defunctului, dar la sărăcia asta a contribuit masiv şi PSD-ul, care l-a avut ca fondator tocmai pe Ion Iliescu. La ceremonia funerariilor PSD-ul nu a făcut mai mult decât au făcut foștii președinți Emil Constantinescu și Traian Băsescu. (Va urma).