Ziua de 7 iulie a fost declarată zi de doliu naţional, în care au fost organizate funeraliile fostului preşedinte Ion Iliescu, decedat la vârsta de 95 de ani. Funeraliile organizate de Guvernul Bolojan au reaprins flacăra urii mocnite ale unor români, care aşteptau de ceva vreme finalizarea dosarelor „Revoluţia” şi „Mineriada” cu care se spera a se demonstra că Ion Iliescu se face vinovat de „crime împotriva umanităţii”. Spre disperarea acestor români, vestea decesului lui Iliescu a trimis cele două dosare spre clasare, spulberând speranţele acestora de a-l vedea încătuşat pe Iliescu de vreo instanţă de judecată. Paradoxul democraţiei, în care se scaldă aceşti români revanşarzi, este evidenţiat de eticheta de „criminal” pe care au aplicat-o lui Iliescu, cu mult înainte ca vreo instanţă să se fi pronunţat. A fost repusă în circulaţie şi eticheta de „penal”, născocită de protestatarii „haștag-rezist” încă de pe vremea manifestaţiilor de pomină din august 2018, de pe vremea Guvernului Dăncilă, când nu era neapărat nevoie să fii condamnat de vreo instanță pentru a fi etichetat ca „penal”. Astfel, a fost trimisă în derizoriu „prezumţia de nevinovăție”. Toate controversele protestului au făcut obiectul „Dosarului 10 august”. În memoria colectivă, Ion Iliescu rămâne „omul care a făcut şi bune şi rele”. A adunat, atât bile albe, cât şi bile negre, dar nu este stabilită încă proporţia acestora. În mesajul său de condoleanţe, la moartea lui Iliescu, preşedintele Nicușor Dan îşi exprima convingerea că dacă acesta nu a fost judecat de vreo instanţă pentru „crimele” puse în cârca lui, rămâne ca doar „istoria să-l judece pentru a ne putea asuma trecutul”, ceea ce mi se pare corect. Asumarea trecutului nu poate fi realizată decât după ce istoria realizează o temeinică analiză. După cum precizam în numărul trecut, Ion Iliescu a fost preşedintele CFSN şi apoi al CPUN, în perioada decembrie 1989 – mai 1990, şi preşedinte al Republicii, definită de Constituţia din 1965, în perioada 20 mai 1990 – 1991. Constituţia României post-revoluționare, adoptată în 1991, definea şi rolul noii funcţii de Preşedinte al României, care a fost asumată de Iliescu în perioadele 1992-1996 și 2000-2004. Fundamentarea noii Republici române şi a drumului acesteia a fost creionată în perioada primului an post-revoluționar, perioadă extrem de complexă şi controversată din istoria României, asupra căreia istoricii nu au căzut încă de acord. În mod cert, Ion Iliescu a adunat cele mai multe bile negre în această primă perioadă dintre 22 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990. Fundamentul contestării sale de către cei incapabili să fi constituit o alternativă viabilă la conducerea ţării, s-a bazat pe două piese de rezistenţă, violențele din perioada 22-27 decembrie a „Revoluţiei” şi violențele din „Mineriada 13-15 iunie 1990”. Evenimentele din România, din perioada 17-27 decembrie 1989, au fost un amestec de revoltă populară, revoluţie şi lovitură de stat, pe care istoricii nu au reuşit să le lămurească şi să le evalueze proporţiile. Probabil la aniversarea a o sută de ani de la „Revoluţie” se vor şti mai multe. Până atunci vor domina subiectivismul, fiecare ţinând la părerea sa, pe care vrea s-o impună ca adevăr istoric. În cei 35 de ani postrevoluţionari am reuşit să intrăm în posesia unor informaţii parvenite pe căi oficiale, a căror înlănţuire logică ne oferă o imagine greu de combătut propagandistic. Evenimentele din decembrie 1989 au avut loc în România, atât într-un context intern şi internaţional extrem de frământat, cât şi pe fondul unei contestări a regimului Ceauşescu. Primele sloganuri ale revoluției au fost „Jos dictatorul!”, „Jos Tiranul!”, „Jos Ceauşescu!”. Realitatea este că sloganul „Jos comunismul!” a apărut frecvent mult mai târziu, odată cu apariţia partidelor, acestea având nevoie de un obiectiv care să le deosebească de FSN. România nu a fost un stat comunist, a fost condusă de autointitulaţii „comunişti”. În 22 decembrie, odată cu constituirea ca primă formă de putere Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în piaţă s-a strigat „Fără comunişti”! Şi în „Proclamaţia de la Timişoara” din 17 decembrie 1989, punctul 8 prevedea îndepărtarea de la conducerea ţării a fostelor cadre comuniste. De altfel, „Partidul Comunist Român” s-a autodizolvat încă din după amiaza zilei de 22 decembrie, acesta nemaifiind de atunci un subiect de actualitate, după cum nu este astăzi nici invenţia recentă cu „nostalgia faţă de comunism”. Nici bilele albe şi nici bilele negre acordate lui Ion Iliescu pentru acţiunile sale nu pot fi luate în considerare decât în contextul internaţional existent. Dacă ar fi să apreciem pentru ce i-au fost acordate lui Iliescu bilele negre, acestea privesc legătura acestuia cu dosarele „Revoluţia” şi „Mineriada 13-15 iunie”. Prima bilă neagră a fost acordată lui Iliescu de către procuratură, în legătură cu victimele revoluţiei de după ora 16 a zilei de 22 decembrie 1989. În dosarul „Revoluţia”, Ion Iliescu este considerat ca responsabil moral pentru cei 862 de morţi şi 2382 răniţi. Vinovăţia lui Iliescu derivă din ceea ce consideră procurorii a fi diversiunea cu „existenţa teroriştilor”. Evenimentele din decembrie 1989 au fost influenţate în România de evoluţii petrecute în lume, dintre care o parte dintre acestea pot fi prezentate sumar. În a doua jumătate a secolului trecut, echilibrul în Europa s-a datorat existenței celor două blocuri militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia. În 1958, Gheorghiu Dej îl convinge pe Nikita Hrușciov ca URSS să-şi retragă forţele armate din România, care devine singurul stat din lagărul socialist fără ocupaţie sovietică. Anul 1962 a fost marcat de „Criza rachetelor”, provocată de Uniunea Sovietică prin plasarea rachetelor în Cuba, în vecinătatea SUA. A fost reacţia sovieticilor la acţiunea SUA de a-şi plasa rachetele în Turcia, în apropierea URSS-ului. Conflictul s-a rezolvat prin dialogul dintre Kennedy şi Hrușciov, ambele părţi retrăgându-şi rachetele. În 1968, liderul Ceauşescu condamnă public invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, declarându-se astfel ca adversar deschis al Moscovei. În septembrie 1980, în Polonia ia naştere mişcarea sindicală „Solidaritatea”, condusă de Lech Walesa. A fost prima mişcare anticomunistă de anvergură din lagărul socialist. În 1985 apare în URSS mişcarea „Glasnost”, iniţiată de Mihail Gorbaciov, ce avea să ducă la desfiinţarea URSS-ului în 1991. Ion Iliescu devine gorbaciovist, ceea ce accentuează acţiunea de mazilire a sa de către Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu se declară adversarul glasnostului şi datorită politicilor acestuia, apar reacţii negative din partea românilor şi a unor lideri internaţionali. Mihail Gorbaciov devine vedeta întregului Occident, culminând cu decizia privind „Căderea Zidului Berlinului” în 9 noiembrie 1989, care a prefaţat şi sfârşitul Războiului Rece. URSS începe să-şi retragă bazele militare din țările Europei de Est, pe promisiunea că NATO nu se va extinde spre est. În 1989 încep să cadă regimurile comuniste din lagărul socialist, liderii acestora fiind îndepărtaţi de la putere. Singurul lider care rezistă pe poziţii rămâne Ceauşescu. În zilele de 2 şi 3 decembire 1989 are loc la Malta întâlnirea dintre G.W.Bush sr. – preşedintele SUA şi Mihail Gorbaciov, liderul URSS. Deoarece din întregul lagăr socialist doar Ceauşescu mai rezista pe funcţie, la Malta s-a hotărât îndepărtarea acestuia de la putere, operație care a căzut în sarcina lui Gorbaciov. Preşedintele Franţei, F.Mitterand a decis să contribuie şi el la înlăturarea lui Ceauşescu. La Malta, cu ocazia convorbirilor sovieto-americane, s-a luat decizia reconstituirii zonelor de influenţă, România rămânând sub influenţa sovietică, cu consecinţele de rigoare. De abia în data de 26 decembrie 1991 se oficializează desfiinţarea URSS-ului, urmată ulterior de desfiinţarea CAER-ului şi a Tratatului de la Varşovia. Revoluţia avea să aibă loc în România în timp ce aceasta se găsea deplin în zona de influenţă a sovieticilor. Securitatea română intrase în posesia transcriptului convorbirilor de la Malta, pe care Iulian Vlad l-a prezentat lui Ceauşescu. Este exclus ca Iulian Vlad să nu-l fi prezentat şi lui Iliescu spre ştiinţă. În acest conext este descalificant să te miri de ce Ion Iliescu i-a contactat pe sovietici, pentru a le explica cine sunt cei care au preluat puterea în România. După 26 decembrie 1991, ziua desfiinţării URSS-ului, România fiind eliberată de sub influenţa sovietică, Ion Iliescu semna la 1 februarie 1993 „Acordul European” pentru a deveni membră UE. În 1994, președintele SUA, Bill Clinton, a lansat Parteneriatul pentru Pace. România a fost primul stat est-european care, în data de 26 ianuarie 1994, a semnat cu NATO, Parteneriatul pentru Pace în timpul mandatului lui Iliescu. A urmat că în 11 iulie 1997, România a semnat şi „Parteneriatul strategic” cu SUA. Acestea sunt faptele de care trebuie să ținem cont atunci când aruncăm bile negre în urna defăimării lui Iliescu. În perioada celor 35 de ani post-revoluție, la preşedinţia României s-au perindat cinci preşedinţi, dintre care s-a remarcat pregnant Ion Iliescu, în pofida bilelor negre acordate de adversarii săi. Ceilalţi patru preşedinţi, cu lumini şi umbre la rândul lor, rămân în memoria colectivă ca nişte actori cabotini care au jucat rolul de preşedinte. La 1 februarie 1993, sub preşedinţia lui Ion Iliescu, România semnează „Acordul European” dintre România şi statele membre ale UE, prin care se recunoaşte proiectul României de a deveni membră a UE. Acest obiectiv, extrem de complex, nu avea mari sorţi de izbândă, dacă nu era susţinut de întreaga societate românească. În scopul de a realiza un larg consens naţional, pentru susţinerea „Proiectului de ţară” privind aderarea României la UE şi NATO, Ion Iliescu a făcut ceea ce niciun preşedinte nu a mai făcut în legătură cu susţinerea consensuală a propriilor proiecte de ţară. Ion Iliescu a invitat în luna iunie 1995 la Snagov, pe liderii tuturor partidelor parlamentare şi pe reprezentanţi ai mediilor academice şi ai societăţii civile, pentru a discuta tema „România încotro?” În ziua de 21 iunie 1995 a fost semnată „Declaraţia de la Snagov”, model neegalat de cooperare consensuală a întregii societăţi în realizarea acestui proiect de țară. În 2004 România aderă la NATO şi în 2007 aderă la UE. Rolul lui Iliescu nu poate fi ignorat, chiar dacă nu place unora. (Va urma)