Michael C. Reichert, PhD, a publicat în 2019 o carte numită „How To Raise a Boy: The Power of Connection to Build Good Men”, apărută în limba română la Editura Trei în următorul an cu titlul „Cum să crești un băiat: puterea legăturilor afective în creșterea unor bărbați de nădejde” în care autorul afirmă importanța conexiunii afective dintre băieții în formare și adulții de referință din viața lor, insistând asupra relației profesor-elev fiindcă aici a descoperit autorul că există un mare punct nevralgic. Într-una din cercetările sale, psihologul-autor i-a întrebat pe profesori și pe elevi „ce anume, din propria experiență, considerau că fusese eficient în procesul educațional”. Deși unele răspunsuri s-au suprapus, în general profesorii s-au axat pe tehnicile de predare în vreme ce elevii, băieții mai ales, au evidențiat calitățile și personalitatea profesorilor care i-au marcat și datorită cărora și-au schimbat viața în bine. „Ce anume știau băieții și de ce acest lucru le era atât de limpede, însă nu și cadrelor didactice?” se întreabă dr. Reichert și deduce că „relația este însăși modalitatea prin care se realizează un proces reușit de predare-învățare”. Invitat să vorbească despre descoperirile sale, autorul a remarcat rezistența cadrelor didactice în a accepta rezultatul evident, nereușind „să plaseze consolidarea acestui tip de relații în centrul preocupărilor lor”. Cei care au stabilit astfel de conexiuni nu au făcut acest lucru în mod deliberat ci au acționat mai mult inconștient, intuitiv. Unul din principalele efecte ale unei astfel de conexiuni este și acela că „pe lângă dezvoltarea unor noi abilități și a ambiției personale, băieții descoperă într-o relație de succes cu un profesor sau cu un antrenor și faptul că pot primi ajutor, dacă e cazul, sau că le pot fi satisfăcute anumite tipuri de nevoi. Acești băieți înțeleg că nu sunt singuri, chiar dacă se confruntă cu obstacole dificile”. Efectul lipsei unei conexiuni afective în relația profesor-elev este mai puternic la băieți decât la fete, a constatat psihologul: „pe cât de recunoscători pot fi băieții când li se dă o mână de ajutor, pe atât sunt de supărați, dezamăgiți, furioși și chiar ostili când profesorii nu reușesc să stabilească o legătură emoțională cu ei”. Mai grav, „în lipsa acestei legături, sunt mult mai dispuși să piardă orice interes față de școală”. Băieții consideră că menirea profesorilor este să-i călăuzească, relatând că „asta e slujba lor, ar trebui să le pese de noi și să ne ajute să învățăm”, nemenajându-și cuvintele când și-au descris profesorii ca fiind „reci, plictisiți, nepoliticoși, slabi pe plan profesional sau de-a dreptul rău-voitori”. Un elev, deloc unic în reacția lui, izbucnește cu năduf despre profesorul care s-ar fi purtat urât cu el: „Îl detest. Nu fac absolut nimic la ora lui. Mă poate linguși, mă poate da afară – nu am de gând să fac absolut nimic”. Dr. Reichert a remarcat că aceste „atitudini îndârjite erau frecvente în istorisirile băieților despre astfel de relații nefuncționale. Simțindu-se trădați, băieții se consideră îndreptățiți să se deconecteze prompt”. Deși, evident, prezența sau absența conexiunii afective nu este întru totul responsabilă de deteriorarea situației la clasă, cercetătorul a desprins totuși un aspect îngrijorător și anume că profesorii, „ca și băieții de altfel, aveau tendința de a nu-și asuma nicio vină. Atribuiau în cele din urmă vina pentru eșecul relațional anumitor situații personale sau familiale ale elevilor, unor probleme de ordin psihologic, unor tulburări de învățare sau, în unele cazuri, unor factori stresori de ordin cultural. Profesorii și antrenorii pretindeau a fi făcut tot ceea ce se putea aștepta de la ei pe plan profesional, căutându-și scuze și atribuind eșecul unor factori independenți de voința lor (pe de altă parte, atunci când explicau succesul repurtat, ei preamăreau eforturile proprii și nu mai puneau totul pe seama unor factori străini de ei)”. Cea mai mare greșeală pe care o comite cadrul didactic în relația cu elevii este să întrețină concepția eronată conform căreia „sarcina de a repara o conexiune emoțională care a avut de suferit ar reveni băieților”. Adulților le scapă din vedere uriașul dezechilibru de putere în relația cu copiii și faptul că aceștia „se simt dezorientați când legătura lor emoțională cu profesorul sau cu antrenorul este perturbată. Cel mai adesea, când băieții se simt intimidați sau nemulțumiți, ei nu sunt în măsură să transgreseze barierele care țin de vârstă și de nivelul de autoritate pentru a stabili conexiunea emoțională. În loc să încerce să dreagă lucrurile, sfârșesc prin a ignora materia sau profesorul respectiv, resemnându-se să rabde până la sfârșitul anului ori începând să manifeste o atitudine negativă generalizată”. În această situație, evidențiază dr. Reichert, „din motive practice, responsabilitatea de a stabili apropierea emoțională îi revine profesorului, în calitatea sa de adult și specialist în educație”. Este adevărat că „băieții nu le ușurează deloc sarcina. Când elevii de sex masculin se simt ofensați, înfricoșați sau copleșiți de tristețe, împotrivirea lor se poate manifesta în moduri care pun la încercare până și cei mai răbdători dascăli. În confruntarea cu un băiat obraznic, turbulent, refractar sau nepoliticos, mulți profesori adoptă o atitudine defensivă. Ca mod de autoprotejare, ei găsesc explicația conform căreia au făcut tot ce le-a stat în putință; acum este rândul băiatului să facă următorul pas, în pofida poziției sale dezavantajoase”. Dr. Reichert a descoperit că „la baza eșecului educațional stă chiar profesorul, care a trecut de rolul de gestionar al relațiilor la cel de autoprotejare”. Îl menționează pe profesorul Andy Hargreaves de la Boston College care vorbește despre „travaliul emoțional al profesoratului” și despre „sentimentele de neputință” care pot fi „tulburătoare mai ales în cazul profesorilor a căror identitate profesională depinde de succesul în rândul elevilor”. Autorul încurajează cadrele didactice „să susțină ideea că, indiferent de problemele unor băieți, conectarea emoțională este posibilă în cazul fiecăruia dintre ei”. Mai mult, schimbarea în bine se produce atunci „când profesorii nu se dau bătuți și nu plasează povara restabilirii relației pe umerii elevului, în ciuda frustrării sau descurajării resimțite”. Educatorii, continuă dr. Reichert, „nu se pot aștepta la un rezultat diferit decât dacă iau anumite măsuri. Și asta nu din cauză că băieții ar fi inapți din punct de vedere biologic să își asume repararea relației în momentul în care se simt detașați emoțional de cei care îi ajută în procesul de învățare. De fapt, majoritatea nu se simt în stare să repare relația deoarece se tem că își vor face lor înșiși probleme”. Acest impas al copilului duce la slabe performanțe școlare. Spre deosebire de fete, în cazul băieților este mai frecventă neîncrederea în relația profesor-elev iar fără consimțămîntul tânărului de a fi parte implicată în parteneriatul educațional, „profesorii îl pot linguși, îmboldi și amenința cât vor” fiindcă în absența unei conexiuni afective ei nu vor putea inspira băiatul să învețe de la ei. Autorul subliniază efectul dezastruos al tradiționalismului bazat pe „mituri și concepții greșite” în educația băieților pentru care componenta emoțională nu ar fi relevantă sau chiar le-ar dăuna, plasând băieții în formare la un nivel nerealist de responsabilitate socio-emoțională și educațională în raport cu profesorul său.