Preparatele propagandei de război au depăşit cu mult limitele capacităţii noastre de a înghiţi pe nemestecate, atât din ce ne oferă Ucraina, cât şi Occidentul, care se cred singurii deţinători ai diplomei de master şef. Sursele de informaţii, atât cele din Ucraina, cât şi cele din Occident nu sunt surse alternative, ci doar complementare. Cu rare excepţii, aceste surse devin surse alternative atunci când emitentul nu se încadrează în tiparele obligatorii ale cenzurii, ridicată la nivel de politică de stat. Pe aceste excepţii se bazează şi nevoia noastră de a fi bine informați. Paradoxal, dar pe lista laboratoarelor de fabricare a propagandei de război, nu putem include şi Rusia, pentru că în România cenzura ne blochează oficial orice acces la propaganda rusă. Singurele informaţii, despre ce se întâmplă în Rusia, sunt doar cele filtrate şi prelucrate de cenzura occidentală, la care este racordată şi România. În ciuda propagandei deșănțate, am început să înţelegem că „operaţiunea specială” din Ucraina, ridicată zilele trecute la rangul de „război” de către oficialii ruşi, este opera comună a Rusiei şi a SUA, în care România a nimerit ca musca în balegă, şi bâzâie acolo satisfăcută. De la început am înţeles că ceea ce se petrece în Ucraina este condamnabil, dar acum se dovedește că responsabilitatea nu mai este unică, a Rusiei, ci că responsabilitatea trebuie supusă unui proces de partajare. Înţelegerea complexităţii acestei partajări, face diferenţa între a fi bine informat şi a te mulţumi cu ce ţi se dă. Odată cu declanşarea „Operaţiunii speciale” din 24 februarie 2022, când trupele ruseşti au trecut graniţa Ucrainei, SUA, care anticipaseră evenimentul cu nerăbdare, au lansat „Programul de propagandă”, din care nu lipsea înfiinţarea unui Institut pentru Studiul Războiului (ISW). Nu fusese proiectată înfiinţarea unui Institut pentru Studiul Operaţiunii Speciale, pentru că SUA aveau nevoie de un război real în Ucraina, nu de preparativele unei parade militare ruse în Kiev. Paradă pentru care tanchiștii ruşi îşi burdușiseră rastelele pentru obuze cu uniforme de paradă, călcate la dungă, şi cu tinichele decoraţiilor atârnânde. Fanfara rusă a paradei urma să ajungă la Kiev ca desant de paraşutişti, cu tobele şi trompetele atârnate de gât, în locul Kalașnikovurilor. Din toate aceste amănunte „şocante”, institutul american ISW avea să prezică grozăviile ce urmau să se întâmple în Kiev, la care multe agenţii au pus botul fără a mai apela şi la alte surse de informaţii. Nu prea ni s-a vorbit despre faptul că în martie 2022, după o lună de ocupaţie, între Rusia şi Ucraina s-au demarat negocieri pentru pace, atât în Belarus, cât şi în Turcia. În 29 martie 2022, la Istanbul, din iniţiativa preşedintelui Turciei, echipele de negociatori ale Rusiei şi Ucrainei au continuat lucrările. Nu ni s-a spus, clar și apăsat, că un punct esenţial al negocierii păcii, era ca Ucraina să rămână un stat neutru, iar Rusia să-şi retragă trupele. Deşi declaraseră că s-au făcut paşi importanţi în negocieri, echipa de negociatori ucraineni s-a retras intempestiv de la lucrări. La începutul negocierilor, unul dintre negociatorii ucraineni a fost executat de către serviciile de siguranţă ucrainene (SBU). Nu ni s-a explicat prestaţia premierului Marii Britanii, Boris Johnson, care s-a deplasat atunci urgent la Kiev şi l-a convins pe Zelenski să nu semneze un acord de pace cu Rusia. La interviul recent, acordat jurnalistului american Tucker Carlson, Putin a devoalat această iniţiativă a lui Boris Johnson de a bloca negocierile de pace. Maurul Johnson şi-a făcut datoria. Nici Rusia, nici SUA şi nici UE nu vor pace în Ucraina. În schimb, Iohannis se vrea şef la NATO Rusia este de condamnat pentru soluția de a rezolva diferendul existent cu Ucraina, pe calea războiului. Dar şi ţările NATO, în frunte cu SUA, sunt la rândul lor de condamnat, că nu au întreprins niciun demers de detensionare a conflictului, în afara unor gesturi de forţă şi de umblat cu băţul prin gardul Rusiei. Nici conducerea Ucrainei nu poate fi absolvită de iresponsabilitatea cu care a declanşat războiul intern contra separatiştilor ruşi din Donbas în 2014. Război intern care a durat opt ani şi s-a soldat cu 14.000 de victime din rândul etnicilor ruşi, dintre care mulţi copii. Nu s-a făcut caz public decât de atrocităţile de după februarie 2022, pe care sursele ucrainene şi occidentale le-au prezentat cu lux de amănunte, cum a fost cazul Bucea. Astăzi, despre cazul Bucea nu se mai pomeneşte mare lucru, deşi ISW a lucrat intens la mediatizarea acestui caz. Consumatoarele ştirilor furnizate de sursa americană ISW au fost televiziunile Antena 3 CNN şi Digi 24, celelalte televiziuni preluând de la acestea doar ce le-a scăpat printre degete. Ne reamintim ce delir a fost la cele două televiziuni româneşti pe 26 septembrie 2022, când gazoductul Nord Stream 2 din Marea Baltică a fost scos din funcţiune prin patru detonări succesive. Consilierul lui Zelenski, Mihailo Podoliak şi-a postat pe Twitter geniala cugetare, că operaţiunea „a fost un atac terorist planificat de Rusia”. Noroc că a apărut o sursă alternativă în iunie 2023, când ziarul american Washington Post publica ştirea că detonarea a fost opera unui comando ucrainean, coordonat chiar de Valeri Zalujnîi, şeful forţelor armate ucrainene. Astăzi, Zalujnîi este ambasador în Marea Britanie. Nu poate fi uitată nici declaraţia lui Joe Biden, care ne-a parvenit ulterior. Acesta, în februarie 2022 că „Dacă Rusia invadează (Ucraina), Nord Stream 2 nu va mai exista. Îi vom pune capăt!”. Marţi 2 aprilie a.c., în Parlamentul României a avut loc o şedinţă solemnă, în care aleşii neamului şi-au propus să ne reamintească faptul că s-au împlinit deja 20 de ani, de când România a fost primită în NATO. Pe 2 aprilie 2004, NATO s-a extins spre Est cu încă şase state, printre care şi România, care din stat tampon între Rusia şi Occident a devenit stat la graniţa estică a NATO. Ceremonia din Parlament i-a oferut un bun prilej lui Klaus Iohannis de a cuvânta despre rostul viitorului său, ca posibil secretar general al NATO, merit cuvenit pentru efortul de a fi locatar la Cotroceni timp de 10 ani. În cursul acestui an, Klaus Iohannis s-a autopropus pentru a candida pentru şefia NATO, prezentând şi un proiect în zece puncte, care viza reformarea acestei Alianţe Nord-Atlantice sub înţeleapta sa conducere. Proiectul prezentat, ca multe alte proiecte propuse, şi tot atâtea ratate, nu a făcut decât să bage zâzanie în NATO, spre satisfacţia lui Putin. Tot anul acesta, NATO va sărbători 75 de ani de existenţă, sărbătoare care este încununată de războiul din Ucraina, care are şanse să intre în istorie ca al doilea război de 100 de ani. În discursul său de acum, preşedintele Iohannis, încă în funcţie, a reliefat faptul că „partenerul strategic” apreciază faptele de vitejie ale militarilor români pe fronturile din Irak, Afganistan, Kosovo, Bosnia şi alte zone ale globului, unde au fost carne de tun pentru interesele SUA. Să sperăm că Klaus Iohannis nu vrea să vadă și fapte de vitejie ale soldaţilor români pe frontul din Ucraina, în postura dorită de şef NATO. Terorismul, dacă omoară ruşi la Moscova, nu este terorism În seara zilei de vineri, 22 martie, în sala de concerte Crocus City Mall din Moscova, a avut loc un sângeros atentat terorist, în care patru aşa zis islamişti, care uitaseră să strige „Allahu Akbar!”, înainte de a trage, au reuşit să ucidă 143 de civili, rănind alţi 152. Printre victime, multe femei şi copii. Nici nu se răciseră bine ţevile kalașnikovurilor, ca ISW a şi emis ştirea că „Executanţii nu sunt ucraineni”. Ştire făcută publică de Departamentul de Stat al SUA, pe toate canelele. Informaţia era corectă, deoarece cele patru brute rudimentare făceau parte dintr-o aripă a ISIS, numită ISIS-K, care se dovedeşte că operează cu mercenari în Ucraina. Mercenari care îşi ţin pe patul puştii răbojul ruşilor ucişi. Aceste informaţii nu au fost tratate ca break-news-uri în România, ci trecute sub tăcere. Culmea este faptul că o săptămână mai târziu, şeful Serviciului de Informaţii al Ministerului Apărării din Ucraina, Kirilo Budanov, recunoştea în mod public la o emisiune televizată, că acest Serviciu de Informaţii a organizat o suită de acţiuni teroriste, de ucidere a unor ruşi, printre care şi fiica lui Dughin, supranumit şi „ideologul lui Putin”. Institutul ISW, ne aruncă la nimereală două ipoteze, în legătură cu actul terorist din Moscova. Ori că atacul terorist de la Crocus a fost o diversiune a ruşilor din FSB (fostul KGB), ori chiar este un atentat autentic islamist. Nu avem decât să alegem varianta care ne convine. Ceea ce şochează, este faptul, nemaiîntâlnit, că atacul sângeros a fost revendicat de gruparea teroristă de patru ori consecutiv. Logica acestei revendicări repetitive, nu poate fi descifrată decât prin prisma grijei ca acest atac să nu fie atribuit altora, care îşi pot însuşi astfel şi răsplata. A fost ordin pe unitate, ca teroriștii să nu pară ucraineni. Nimeni din media românească nu vine să ne explice de ce gruparea ISIS-K activează cu mercenari în Ucraina. Gruparea ISIS-K a încercat să comită în lunile trecute mai multe acte teroriste pe teritoriul Franţei şi al Germaniei. În 2015, gruparea ISIS-K producea un act terorist în Paris, similar cu cel actual de la Moscova. La Paris au fost masacraţi 130 de francezi. Această grupare ISIS-K îşi are sediul în Afganistan, țară în care, după retragerea dezastruoasă a forţelor SUA în 2021, grupările islamiste de acolo şi-au programat acţiuni teroriste la comandă, pe întregul continent european. Nu se ştie care este explicaţia comportamentului controversat al Kremlinului, atât înaintea, cât şi în timpul atacului terorist. Înaintea masacrului, pe 7 martie, SUA au avertizat public Rusia de iminența unor atacuri, care vizau mari adunări în Moscova, iar Rusia a respins avertismentul ca „destabilizator”. În timpul masacrului, serviciile speciale ruseşti au avut nevoie de o oră şi jumătate pentru a reacţiona. Se poate merge pe ipoteza că atacul terorist i-a surprins pe ruşi. În mod identic, şi pe 7 octombrie 2023, teroriştii Hamas au surprins autorităţile israilene prin atacul sângeros. O întrebare sâcâietoare, rămasă încă fără răspuns, este cum au ajuns armele în posesia teroriştilor, când intrarea în incintă era sever supravegheată şi sub control total. O să mai treacă ceva vreme, o să mai căutăm surse alternative de informare, pentru că avem dreptul de a găsi răspunsurile corecte la întrebări, pentru a şti pe ce lume trăim, nu după cum ne sugerează laboratoarele consacrate ale Occidentului colectiv, ci după fapte reale.